Sufletul unei ființe umane este adăpostit în trupul cel mai
potrivit pentru a-și îndeplini îndatoririle sale pe pământ.
În acest plan terestru, munca depusă și
sarcinile care trebuiesc îndeplinite se numesc dharma ființei.

Dharma este considerată datoria și într-un sens,
adevărata vocație a unei ființe umane. Dharma poate fi o
combinație de lucruri și acțiuni, dar, pe măsură ce
ființa progresează, diferitele etape ale vieții pot necesita alte
dharme și scopuri. Prin urmare, purificându-și inima și
trăind urmând călăuzirea interioară omul își poate identifica dharma,
adevărata sa menire.

Calea dharmei este complexă, subtilă și are multiple fațete.
Dharma se referă la modul în care acționăm corect, 
la înțelegerea dimensiunilor profunde ale ființei noastre și la
interacțiunea noastră cu viața. 
Ea nu poate fi rezumată la o rutină sau formulă simplă și
necesită o adaptare continuă la ritmul vieții.
Omul, în general întreprinde acțiuni de dragul fericirii,
dar el nu atinge adevărata fericire și, astfel,
nu reușește să pună capăt suferinței,deoarece este
condus în principal de două motivații foarte puternice:

– dorința, care este îndreptată mai mereu în
direcția dobândirii lucrurilor materiale și
– bucuria plăcerilor senzuale, care este totodată
temporară și limitată.

Astfel, omul își petrece întreaga viață urmând aceste
două motivații și spre nefericirea sa uită sau nu află de scopul final.
Dharma ne îndeamnă să ne ridicăm pe un plan superior,
iar practica yoga ne oferă mijloacele de a ne
reconstitui personalitatea în vederea atingerii scopului final:
Fericirea Divină Eternă și Infinită.

Ca ființe umane individuale, dharma noastră primară ar trebui să se bazeze pe
dharma universală, din care sufletul nostru nu este decât o manifestare.
În acest sens mai profund, dharma ar trebui să fie
fundamentul căutării libertății moksha prin artha și kama.
Din păcate, și mai ales în zilele noastre, nu este întotdeauna așa.
Pentru a trăi o viață dharmică trebuie mai întâi să ne
determinăm dharma primară ca suflet individual.
Aceasta constă în dharma personală (svadharma),
dharma socială și datoria față de întregul Univers.
În viziunea yoghină, dharma este scopul pentru care am
venit în această viață și reflectă acțiunile noastre din
viețile anterioare (karma).
Este natura și datoria noastră ca suflete divine.

Svadharma sau dharma personală se referă la
rolul nostru specific în societate și la modul în care ne
împlinim datoriile față de noi înșine și față de ceilalți.
Aceasta poate însemna ceva diferit pentru fiecare persoană.
De exemplu, un tată are datoria de a-și îngriji familia și de a o
îndrepta către cel mai înalt ideal,
un profesor are datoria de a-și îndruma elevii și a-i
învăța ceea ce este cel mai valoros.

Deși dharma este uneori tradusă sau înțeleasă ca
fiind o religie, aceasta nu este o religie confesională sau un fel de ism.
Dharma este, mai degrabă, o lege care operează în Univers,
prin care totul este menținut într-o stare de unitate,
astfel încât să nu existe o dispersie a ceva sau a nimănui.
Dharma este ceea ce ne face să simțim că existăm ca
indivizi compleți și Legea Universală care
guvernează întreaga Realitate,
o lege supremă care echilibrează Universul,
menține totodată corpul, mintea, rațiunea, societatea și
totul într-o stare de integrare perfectă.
Dharma este legea care domnește pretutindeni și
veșnic în întregul Univers, în fiecare aspect al creației și
în fiecare grad de manifestare, inclusiv în existența noastră.
Dharma este, așadar, Legea Eternă și nu
obiceiul sau religia unui popor.

Datorită multitudinii de opțiuni,
nicio ființă umană inteligentă nu este în
totalitate decisă cu privire la modul
în care trebuie să acționeze, dar dharma se naște din
modul în care suntem în interior. Dacă ne aflăm într-o
stare de incluziune, vom acționa în funcție de inteligența noastră și în
funcție de fiecare situație. La polul opus,
dacă suntem într-o stare de „eu împotriva ta”, tot ceea ce facem este greșit.
În această stare, nimic nu este corect deoarece existența noastră a fost
scufundată în eroare pentru că am transformat-o în „eu împotriva ta”.
Deci dharma în acest sens face referire la modul în care
ne raportăm la lumea din jurul nostru. Atunci când ne
aflăm în starea de incluziune, suntem deschiși către
învățare, către înțelegere și iubire. Acest lucru ne
permite să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile
noastre și să vedem lumea ca pe un loc în care există
înțelegere și reciprocitate. Pe de altă parte, când ne
aflăm într-o stare de „eu împotriva ta”, ne simțim
împiedicați să învățăm și să iubim, ceea ce ne poate duce la o
stare de confuzie și eroare. Acest lucru ne
împiedică să ne asumăm responsabilitatea pentru
acțiunile noastre și să vedem lumea ca pe un loc în care
există armonie și pace.

O căutare a dharmei implică examinarea ființei și a
vieții noastre interioare pentru a vedea care este cea
mai bună cale pe care trebuie să o urmăm pentru a ne
realiza întregul potențial, nu doar în carieră, avere sau relații,
ci și în ceea ce privește conștiința, creativitatea și Realizarea de Sine.
De-a lungul vieții, putem avea dharma de artist,
antreprenor, vindecător, yoghin sau orice altă vocație.
Cu toate acestea, ca parte a rolurilor noastre în viață,
alături de svadarma (dharma personală),
avem mai multe îndatoriri față de grupurile cu care lucrăm
și cu care ne asociem și față de societate.
Svadarma nu este ceva ce ne este impus de circumstanțe,
ci vocația pe care am acceptat-o în ordinea superioară a lucrurilor ca parte a
unui proces necesar pentru evoluția noastră.

Cu prudență, putem face distincția dintre o slujbă și o corvoadă.
Uneori, îndeplinirea unei sarcini poate fi dureroasă,
dar durerea în sine nu este o definiție a muncii.
Ne putem da seama dacă o muncă este o datorie sau
o simplă corvoadă servilă după atitudinea care stă la baza îndeplinirii ei.
Maniera exterioară a unei munci nu reflectă modul în
care putem clarifica acest lucru.

Diferența dintre o datorie și o simplă corvoadă servilă constă în
atitudinea și intenția care stă la baza realizării ei.
În măsura în care putem descoperi cumva un sens interior sau o
relevanță între o slujbă și scopul final al vieții,
atunci aceasta devine vocație.
Fiecare acțiune pe care o întreprindem ar trebui să fie relevantă
pentru scopul nostru final al vieții, sprijinindu-l și asigurându-l.

Așadar nu toate slujbele pot fi privite ca vocații, dar
dacă le împlinim cu intenția de a ne ajuta pe noi înșine și pe ceilalți,
atunci putem spune că ne-am găsit vocația.
Fie că este vorba de munca noastră,
de relațiile personale sau de orice altă activitate,
dacă o împlinim cu sens și relevanță pentru scopul final al vieții,
atunci am ajuns la o datorie vocațională.